Abstract. În duhovnicia slavonă și preluat și la noi la români, postul, rugăciunea, Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie sunt principalele mijloace pe drumul mântuirii. De aceea lucrarea lor a primit un nume govenie = pregătire. Govenia aceasta este în timp din ce în ce mai jertfelnică, mai plină de eroism și de mucenicie. Este un podvig = faptă eroică, mucenicească. De aceea este necesară multă înțelepciune pe drumul acesta al podvig-ului. Se prezintă câteva considerații legate de acest podvig, considerate folositoare pentru a păstra dreapta socoteală pe drumul mântuirii.
Creștinul, în drumul său pe calea mântuirii, este într-o continuă pregătire pentru a-și împlini scopul. Spiritualitatea ortodoxă consideră că principala pregătire se realizează prin post, rugăciune, Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie. Atât sunt de importante acestea patru în duhovnicie, încât în ortodoxia rusească, ele reunite, poartă numele de govenie (= pregătire), arătându-se că aceste sfinte nevoințe, sfinte virtuți sunt principalele forme de pregătire în vederea curățirii inimii și a sălășluirii Împărăției lui Dumnezeu în noi. Așa cum arată și Sfântul Teofan Zăvorâtul în cartea sa Calea spre mântuire, acestea patru la un loc pot deschide calea spre mântuire și sunt maici ale celorlalte virtuți. Și se sporește în această govenie, printr-o dăruire din ce în ce mai mare, mai profundă, mai adâncă, încât această pregătire prin post, rugăciune, Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie devine jertfă, mucenicie, mărturisire, martiriu, ceea ce în duhovnicia rusească a căpătat un nume special, anume podvig (= faptă eroică). De aceea ele nu pot fi separate. Vom face în continuare câteva considerații privind Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie, făcând unele considerații și asupra postului și rugăciunii pentru că acestea patru sunt într-o interdependență duhovnicească.
Sfânta Taină a Spovedaniei
Sfânta Spovedanie este Sfânta Taină prin care mă curăț de păcate, curățire atât a sufletului cât și a trupului. Această taină este al doilea Botez, este botezul lacrimilor. Prin Sfântul Botez mor și înviez cu Domnul Iisus Hristos. Dar prin viața mea, prin păcatele mele pierd desăvârșirea chipului lui Hristos în mine. Prin baia lacrimilor, a pocăinței, a căinței refac strălucirea chipului lui Dumnezeu în mine, ajungând iarăși să semăn cu Domnul Iisus Hristos. Mor iarăși păcatului și înviez lui Hristos, înviez virtuții. Este așadar moarte și înviere prin lucrarea Duhului Sfânt, sunt mereu „durerile nașterii ca să reia Hristos chip în noi” cum spune Sfântul Apostol Pavel.
Se spune uneori că Dumnezeu în Vechiul Testament era mult mai aspru fiindcă erau omorâți mii și zeci de mii de evrei, când se întindea molima păcatelor în poporul ales, iar în Noul Testament este mult mai blând. Nu este adevărat; este mereu aceeași dragoste a lui Dumnezeu care împiedică extinderea periculoasă a păcatelor. În Vechiul Testament erau omorâți mii și zeci de mii de evrei, iar în Noul Testament sunt omorâți milioane, prin Sfântul Botez și Sfânta Spovedanie. Este moarte și înviere prin Sfânta Spovedanie. Este curățire, curățire care nu trebuie înțeleasă numai în sens psihologic, firesc, sufletist. Când vorbim de curățire, în sens duhovnicesc, ne referim la ceea ce se înțelege aproximativ când se folosește în popor expresia „S-a curățat și ăsta”, însemnând că acela a murit. Așa este și așa trebuie să fie înțeleasă curățirea prin Sfânta Spovedanie: o refacere ontologică, ființială a minții. Spovedanie vine de la grecescul metanoia = schimbarea minții. Nu este numai o schimbare a mentalității, ci și o schimbare, o refacere a minții în firea ei, în substanța ei. Schimbarea minții aduce după sine și schimbarea mentalității. Nu trebuie să luăm la spovedanie atitudinea de la consiliere, pentru că Sfânta Spovedanie lucrează mult mai profund, implicând moarte și înviere, adică o curățire prin moarte și înviere. Este ispită pentru duhovnic în ziua de astăzi de a se limita numai la ceea ce face un psiholog, dar duhovnicul este chemat la lucruri mult mai profunde, care nu anulează lucrarea psihologului, a consilierului, ci o luminează cu luminarea răscumpărării ontologice.
Este moarte și înviere prin Sfânta Spovedanie pentru că avem o schimbare a minții, ca orientare a acesteia spre dragostea lui Hristos, adică „spre a-mi da viața, a-mi pune sufletul pentru prietenul meu”, cum spune Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan. Domnul Iisus Hristos a murit de dragul meu, fiind și eu chemat să mor de dragul Lui, al aproapelui și al întregii creații. E o iubire în care mi se cere să mor, ca astfel să înviez, ceea ce nu poate fi realizată de cel care nu se spovedește.
Prin Sfânta Spovedanie se curăță și se luminează ochiul interior. Așa cum Sfântul Botez este „deschiderea cugetului bun către Dumnezeu”, după cum spune Sfântul Apostol Petru, tot așa Sfânta Spovedanie „redeschide cugetul bun către Dumnezeu”, după ce am închis prin păcat „deschiderea cugetului bun către Dumnezeu” obținută prin Sfântul Botez. Deschiderea și curățarea ochiului interior face ca acesta să fie și luminat prin razele Soarelui Dreptății. Adesea suntem înșelați în luminările noastre pe drumul urcușului duhovnicesc, pentru că „și diavolul se preface în înger al luminii”. Dar lumina obținută în urma spovedaniei este lumina adevărată, și este așadar unul dintre criteriile cele mai sigure ale verificării veridicității celorlalte luminări pe care le avem. Prin spovedanie obținem lumina adevărată într-o formă atât de ușoară, încât uneori se caută a fi bagatelizată. Dar în sinceritatea spovedaniei creștinul este pătruns de harul Duhului Sfânt care îi dă pace, liniște, dragoste, căldură, prospețime și ușurare. Trebuie numai această sinceritate, în care creștinul mulțumește bunului Dumnezeu că a mărturisit totul; a mărturisit totul, după cât conștientizează el păcatul atunci.
Această spălare prin Sfânta Spovedanie trebuie făcută cât mai des, fiind mănăstiri unde se face (sau se făcea) zilnic. Părintele Cleopa mărturisește cum spovedea pe unii ucenici și de mai multe ori într-o zi. Astfel se face o spălare a păcatelor din ce în ce mai profundă. Așa putem trece de la curățarea petelor mari la curățarea petelor din ce în ce mai mici, dar mai subtil, mai fin de curățat. Nu cred că este bun curentul acesta în care nu se unește deasa împărtășanie și cu deasa spovedanie.
Spovedania trebuie făcută cât mai des, dar și cât mai profund, mai adânc. La început se pune accentul pe spovedirea faptelor. Se trece pe parcurs la spovedirea gândurilor. Aceasta presupune un progres duhovnicesc de întărire a minții pentru a păzi gândurile, gândurile care pot fi de la om, de la diavol sau de la Dumnezeu. A le identifica originea presupune discernământ, dreaptă socoteală. Pentru a le păzi, a le stăpâni presupune „blândețea, nerăutatea, simplitatea nu naturale, ci obținute prin sârguință înțeleaptă”, cum spune Sfântul Ioan Scărarul în capitolul 24. Presupune să am smerita cugetare, smerita înțelepciune, smerenia înțeleaptă, cum spune același autor în capitolul 25. Aceste virtuți ne ajută să sporim într-o spovedanie mai adâncă. Trecem de la spovedirea faptelor, a gândurilor, la spovedirea duhurilor, la cercetarea duhurilor, cum spune Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan. Se ajunge la discernerea duhurilor și la rămânerea „în duhurile care mărturisesc că Iisus Hristos S-a întrupat”, pentru că „cele care nu mărturisesc întruparea sunt ale lui Antihrist”, cum mărturisește tot Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, care foarte greu poate fi egalat în discernerea duhurilor.
Așadar vederea păcatelor este un proces în care trebuie să sporim mereu. E atât de importantă această virtute a vederii păcatelor, încât părinții Patericului egiptean mărturisesc că decât să înviez morți, să scot diavoli din oameni, lucrări atât de mari și de importante, dar decât a face acestea mai bine este a-mi vedea păcatele, a-mi plânge păcatele, ceea ce poporul dreptcredincios și-a însușit și de aceea adesea auzim expresia: „Vezi-ți de păcatele tale! Plânge-ți păcatele tale!”. Este nevoie însă ca să-mi curăț ochiul duhului, să fiu văzător cu duhul, ca să pot să-mi văd păcatele din ce în ce mai bine. Însă spune Sfântul Sisoe cel Mare: „Dar ce voi face eu cel împietrit cu inima, care nu sunt liber să-mi știu, să-mi văd păcatele, deși este chin pe lumea cealaltă?” Și răspunde tot el: „Dumnezeu este milostiv și nădăjduiesc că va face milă cu mine”. Vedem din perspectiva Sfântului Sisoe cel Mare, cât de importantă este această libertate, slobozenie a cugetului, a minții de a ști că păcătuiește, de a-și vedea păcatele. De aceea, el va mărturisi unui alt bătrân care îi reproșa că nu trebuie să fie trist că nu mai stă în adâncul pustiei, pentru că „ce ar fi putut el să mai facă acolo, așa bătrân și bolnav?”, la aceasta el îi răspunde: „Oare puțin lucru era slobozenia cugetului meu?”. Această slobozenie a cugetului de a-și vedea păcatele, de a le plânge este o preocupare a tuturor credincioșilor, de la cei mai simpli până la cei mai mari sfinți, cum am văzut la Sfântul Sisoe cel Mare. De asemenea, în Omiliile macariene, o omilie vorbește despre această libertate a minții. Pentru aceasta mintea trebuie să aibă simțirea înțelegătoare. Este atât de importantă această simțire bună a sufletului, încât Sfântul Antonie cel Mare întrebat „din ce se naște credința?”, el răspunde: „Din simțirea bună a sufletului” (în Viața Sfântului Antonie cel Mare, scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare). Același subiect a se vedea la Sfântul Ioan Scărarul, la capitolul 26, unde avem și interpretările Sfinților Grigore de Nyssa, Diadoh al Foticeii, Isaac Sirul, etc.
Vedem că Sfânta Spovedanie este o taină și trebuie păstrat aspectul ei tainic. Este o taină, dar nouă „ne-a fost dat să cunoaștem tainele Împărăției cerurilor”, și de aceea trebuie să progresăm mereu în ea, prin cunoașterea ei din experiență.
Dar în cazul în care sunt împietrit și datorită păcatelor am pierdut simțirea bună a sufletului, adică bunul-simț, și am ajuns nesimțit și nu fac pocăință, atunci rămâne „Dumnezeu cu mila”, cum spune, am văzut, și Sfântul Sisoe cel Mare, și tot poporul, dar și întreaga duhovnicie ortodoxă, care s-a centrat pe mila lui Dumnezeu, adică pe Doamne miluiește?, pe Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!. Domnul pleacă în căutarea oii celei pierdute , și prin scârbe, necazuri, boli, faceri de bine, rușinări, prin sudoarea frunții în a-mi câștiga pâine cea de toate zilele, mă ajută să pun începutul cel bun, așadar împuținarea, micșoarea patimilor, adică păzirea inimii.
Astfel pune creștinul începutul pocăinței, pe care o parcurge finalizându-o în Sfânta Taină a Pocăinței. Este o strânsă legătură între pocăință, căință și Taina Pocăinței. Pocăința, plângerea păcatelor precede Taina Spovedaniei, se finalizează în taină și se continuă toată viața. Așa spunem la ectenia cererilor: „Cealaltă parte a vieții noastre în pace și întru pocăință a o petrece, de la Domnul să cerem”, pentru că „păcatul meu înaintea mea trebuie să fie pururea” pentru a mă smeri, spune Sfântul Siluan Athonitul.
Omul este făcut după chipul lui Dumnezeu și are o tensiune a chipului de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. Această tensiune a chipului de a se împlini când seamănă cu Dumnezeu, cu Domnul Iisus Hristos scade prin păcat, care desfigurează chipul. Dar oricât s-ar desfigura chipul și ar scădea această tensiune, ea tot rămâne cât de puțin (viață, viață legată cu un fir de ață, cum zice poporul). Dar această tensiune, cât de mică ar fi, trebuie folosită spre a pune început bun pocăinței, prin unirea cu mila lui Dumnezeu, făcându-se o sinergie între lucrarea omului și lucrarea Duhului Sfânt. Și astfel unite pocăința credinciosului cu iubirea milostivă a lui Dumnezeu, încununate în Taina Pocăinței, fac duhul ortodoxului să fie ca un soare, să fie ca o fântână vie. Se actualizează Taina Sfântului Botez, dar se luminează și darurile Sfântului Duh obținute prin Sfânta Taină a Mirungerii (duhul temerii, al sfatului, al științei, al cunoștinței, al înțelegerii, al înțelepciunii), realizând astfel înțelegerea duhovnicească a Sfintei Scripturi, dar și a creației. Urmează după aceea desăvârșirea prin unire cu trupul și sângele Domnului Iisus Hristos în Sfânta Taină a Euharistiei, când suntem chemați la nunta Fiului de Împărat, la intrarea în cămara Mântuitorului, la ospățul dumnezeiesc.
Așadar Sfânta Taină a Spovedaniei presupune relația dintre ucenic și duhovnic. Numai cine a fost și este un bun ucenic poate să ajungă și să fie un bun duhovnic. Numai duhovnicul care a trăit pe propria piele ucenicia poate înțelege stările prin care trece cel care vine să se spovedească la el și poate lua atitudinea corectă. Numai cel căruia i-au fost spălate picioarele știe să spele picioarele ucenicului. Numai cel care știe ce bine se simțea când, ca ucenic, duhovnicul îl asculta, are tăria și răbdarea să asculte pe ucenic. Credincioșii se vaită că noi, preoții, nu avem răbdare să-i ascultăm, că nu ne asumăm viața lor. Trebuie să ne dăm silința să-i ascultăm, să avem bisericile mereu deschise și să fie mereu un preot în biserică. Sunt zile în care preotul spovedește toată ziua, dar aceasta este o bucurie pentru el, pentru că săvârșește continuu o Sfântă Taină. Așadar trăiește în duhul Tainei Pocăinței, el însuși făcând astfel pocăință toată ziua. Este bine să se roage preotul în timpul Sfintei Spovedanii pentru mai buna desfășurare a tainei.
Nu am discernământul necesar pentru a da soluții la toate problemele oamenilor. Dar măcar încerc să-i ascult, și aceasta le dă și lor o mângâiere. Adesea ei înșiși se lămuresc sau sunt luminați de Duhul Sfânt pentru rezolvarea problemelor lor. Nu știu adesea ce să le spun, dar merg pe regula moșitului. Moașa la nașterea copilului apasă pe burta mamei, apoi dacă simte că e bine apasă mai jos, dacă nu, se trage înapoi. Nu are o regulă fixă, ci cu pași înceți, pe dibuite, pe încercate, are un singur scop: să se nască copilul sănătos. Așa și preotul duhovnic, dacă nu are suficient discernământ, aplică regula moșitului, adică cu pași înceți, încearcă toate și alege ce este bine, ceea ce se leagă socotind că aceasta e de la Dumnezeu. Aplic regula orbului care nu vede cărarea, dar dă cu bățul și când dă de un obstacol schimbă direcția. Nu știu care este voia lui Dumnezeu,dar ne rugăm la Maica Domnului și la îngerul păzitor să ne ia ca pe niște orbi și să ne așeze unde este mai bine.
Ucenicul, la rândul lui, trebuie să vină cu inima străpunsă și să-i ceară cu insistență duhovnicului și Domnului Iisus Hristos să-i vadă păcatele și să i le curețe. Trebuie pentru aceasta să-și noteze zilnic păcatele, iar înainte de a intra la duhovnic, într-o stare de trezvie, să-și parcurgă păcatele scrise și să se gândească să le formuleze cât mai concis, cât mai clar, să pună punctul pe i, astfel încât să omoare capul șarpelui. Să spună păcatele cu sinceritate, mulțumind la sfârșit că a spus totul. Să mulțumească lui Dumnezeu că sunt canoanele, să le cunoască și să le socotească nu pedepse, ci rețete de vindecare.
Sfânta Taină a Împărtășaniei
Liturghierul prevede ca cel care vrea să se împărtășească să aibă pregătirea cuvenită: post șapte zile (în cazurile deosebite 3 zile, iar în situații excepționale o zi), timp în care se parcurge Pravila de rugăciune în vederea Sfintei Împărtășiri, precum și Sfânta Spovedanie. Așadar, govenia rusească, așa cum am menționat. Dacă govenia, adică pregătirea a fost realizată cum trebuie, atunci după Sfânta Împărtășire creștinul cântă și saltă de bucurie, mărturisind: Am văzut lumina cea adevărată / Am primit Duhul Cel ceresc / Am aflat credința cea adevărată / Nedespărțitei Sfintei Treimi, închinându-ne / Că aceasta ne-a mântuit pe noi.
Așadar se ajunge prin Sfânta Împărtășanie la simțirea înțelegătoare, la claritatea, conturarea, limpezirea chipului, prin asemănarea cu Domnul Iisus Hristos. Sfânta Împărtășanie îmi hrănește minunat mintea, făcând să am mintea lui Hristos. Astfel Sfânta Împărtășanie devine mijlocul cel mai important de cunoaștere, fiindcă am văzut că prin împărtășire aflăm, cunoaștem credința cea adevărată. De aceea la Sinoadele ecumenice numai episcopii au voie să voteze credința cea adevărată, deoarece ei sunt administratorii propriu-ziși ai Sfintelor Taine, preoții fiind numai delegații lor.
Am văzut că Liturghierul prevede ca Sfânta Împărtășanie să fie precedată de Sfânta Spovedanie, de post și de rugăciune. Și atunci pentru cel care dorește Sfânta Împărtășanie deasă trebuie și Sfânta Spovedanie deasă, însoțită de postul și rugăciunea corespunzătoare fiecărei Sfinte Împărtășiri. Nu numai că este interdependență între ele, dar și fiecare dintre ele este o prăjitură duhovnicească și atunci dacă putem consuma mai multe prăjituri, de ce să consumăm numai una?
Cei care încurajează Sfânta Împărtășanie fără un post riguros, aduc ca unul din argumente faptul că poporul credincios era îndemnat să ia Sfânta Împărtășanie de-a lungul întregii Săptămâni luminate. Este adevărat aceasta, dar erau îndemnați și să stăruie tot timpul în biserică în această săptămână. Nu se duceau acasă ca să petreacă Sfintele Paști acasă, în mijlocul familiei, cum facem astăzi. Era perioada când se botezau mulți creștini în ziua Sfintelor Paști, botezați care stăruiau la biserică, în cămăși albe toată Săptămâna luminată.
De asemeneea, orice creștin care respectă rânduiala de post din Săptămâna Mare (luni, marți, miercuri, pâine și apă seara, joi două mese de post, iar după aceea vineri, sâmbătă, până duminică dimineața la Sfânta Împărtășanie post negru), nu poate să mănânce orice în zilele Sfintelor Paște, fiincă își dă stomacul peste cap și în loc să mai fie pentru el Săptămâna luminată, este săptămâna întunecată. De aceea trebuie o mare înțelepciune la ieșirea din post, astfel încât să culegem roadele postului, și nu cumva prin lipsa de cumpătare să pierdem într-o săptămână totul. Ce mâncăm, duminică de Sfintele Paști, după Sfânta Împărtășanie? În primul rând salată de rădăcinoase. Abia după Săptămâna luminată organismul este încet, încet pregătit pentru a consuma mâncare obișnuită.
Ne punem de asemenea întrebarea: Ce mânca Sfântul Vasile, care ne spune că se împărtășeau de trei ori pe săptămână? Mânca în primul rând varză acră. Vorbind despre post, scrie unui călugăr : “Posteai atât de mult încât se lipise burta de șira spinării, iar buricul intrase sub coaste.” Numai să te gândești la așa ceva este lucru greu, dar să mai și pui în practică! Ce putea mânca un om, care postea astfel, în Săptămâna luminată? Dacă ar fi mâncat ce mâncăm noi ar fi făcut blocaj. De aceea când cerem împărtășire ca Sfântul Vasile cel Mare și călugării lui, trebuie să și postim, și să postim cu bucurie, așa cum posteau și ei.
De asemenea despre ucenicii și femeile care Îl însoțeau pe Domnul, se spune că aveau câteva pâini și câțiva peștișori. Ni se spune că posteau atât de mult încât în zi de sâmbătă mâncau boabe de grâu. Care creștin postește acum atât de mult încât să mănânce boabe de grâu?
Faptul că acordarea Sfintei Împărtășanii presupune o aleasă curățire o arată numărul mare de ani la care creștinii erau reținuți de la Sfânta Împărtășanie. Cine în ziua de astăzi mai aplică aceste canoane? Dacă dorim întoarcerea la epoca primară trebuie să ne întoarcem cu toate în acea perioadă. Se spune că se împărtășeau toți cei din biserică. Este adevărat, dar câți rămâneau în biserică până la Sfânta Împărtășanie? Ședeau cu anii în genunchi la intrarea în biserică și așa mai departe, încât numai cei foarte curați rămâneau în biserică după Cei chemați, ieșiți!. Unde mai vedem astăzi așa ceva?
Iar Sfântul Nicodim Aghioritul ne mai spune un lucru îmbucurător și pentru preot și pentru credincios. Spune sfântul că în cazul în care preotul duhovnic oprește din greșeală pe ucenicul său de la Sfânta Împărtășanie, ucenicul dacă primește această nedreptate cu smerită cugetare, atunci Domnul Iisus Hristos îl împărtășește în chip nevăzut, dar real. Și chiar și pe cei pe care preotul îi împărtășește, acesta îi împărtășește în mod simplu, Domnul Iisus Hristos dând fiecăruia din puterea Sfintei Împărtășanii, după curățenia inimii lui. Spune Sfântul Maxim Mărturisitorul că nimeni nu ia toată puterea Sfintei Împărtășanii. Există așadar și o legătură directă a credinciosului cu Domnul Iisus Hristos la primirea Sfintei Împărtășanii.
Mai mult decât atât, împărtășirea noastră obișnuită nu este împărtășirea cea mai aleasă din cele existente în lumea aceasta. Ni se relatează în Viața Sfântului Onufrie cel Mare cum venea îngerul cu Sfântul Potir de la jertfelnicul cel mai presus de ceruri și împărtășea pe sihaștri.
De asemenea la Sfânta Împărtășanie cerem: „dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine mai cu adevărat la a doua Ta venire!”. Ce înseamnă această împărtășire mai cu adevărat? Spune Sfântul Ioan Damaschin că după a doua venire a Mântuitorului ne vom împărtăși de El „mâncându-L din priviri”.
Ne iubește atât de mult Domnul încât ne mănâncă din priviri, moare de dragul nostru. Domnul a murit de dragul meu, ar trebui să mor și eu de dragul Lui. Și atunci aud și eu ca Sfântul Apostol Petru: „Paște oile Mele!”. Dar mai întâi este iubirea Lui: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unicul Său Fiu L-a dat ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3,16). Domnul moare de dragul meu, mă mănâncă din priviri la fiecare Sfântă Liturghie, la fiecare Sfântă Împărtășanie, ca și eu să mor de dragul Lui, să-L mănânc din priviri. Iar aceasta se extinde și asupra oilor Sale, asupra aproapelui meu, ajungând astfel să murim și noi de dragul unuia față de celălalt, să ne mâncăm din priviri unul pe celălalt. Ne mâncăm unul pe altul nu în sensul rău al cuvântului, ci împlinind porunca nouă a Domnului: „Să vă iubiți unul pe altul cum v-am iubit Eu”.
Noi nu visăm să nu mâncăm nimic, ci să-L mâncăm numai pe Domnul, fiindcă murim de dragul Lui. Cu cât moare mai mult de dragul Lui, cu atât creștinul dorește să-L mănânce numai pe Domnul și astfel din ce în ce înviază totul în gura lui. Idealul este să trăiesc numai cu Sfânta Împărtășanie (ca ultima etapă a postului, după Sfântul Episcop Ioan de la Sihăstria), dar atunci totul înviază în gura mea, și totul devine trup și sânge al Domnului Iisus Hristos. Așa este pentru că tot Universul este chemat să devină Trupul lui Hristos, adică Biserica Lui, așa cum se spune în Păstorul lui Herma. În acest sens ni se spune că Sfântul Antonie de la Lavra Pecerskaia din Kiev binecuvânta o plantă, otrăvitoare în mod obișnuit, dar care în urma binecuvântării, mâncată, vindeca de cancer.
Așadar procesul de îmbisericire cuprinde tot Universul, astfel încât fiecare în parte să fie piatră vie a Bisericii Domnului Iisus Hristos, și aceasta în primul rând prin Sfânta Împărtășanie. Trebuie să învăț să mă hrănesc cu Cuvântul, mai întâi cu cuvintele Cuvântului, cuvintele Fiului lui Dumnezeu. Trebuie să găsesc gura duhului, gura sufletului, să găsesc locul inimii, să învăț să trag duh. Trebuie să învăț să mănânc cuvintele Domnului, fiindcă „cuvintele Domnului sunt duh și viață”, iar „omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care vine de la Dumnezeu”.
Așa este, căci Sfânta Maria Egipteanca, întrebată de părintele Zosima cu ce se îmbracă și cu ce se hrănește, îi răspunde: „Mă hrănesc și mă îmbrac cu Cuvântul lui Dumnezeu”. Invitată de părintele Zosima să mai ia boabe de linte, după ce luăsese trei boabe pentru ospitalitate, refuză spunând: „E suficient harul Duhului Sfânt spre a păstra neîntinată ființa sufletului”. În același sens, ultimul capitol din Patericul egiptean se numește: Pentru cei desăvârșiți darul lui Dumnezeu se face îmbrăcăminte, mâncare, băutură și toate.
Tot așa avem sfinți atât de iubitori de Hristos, încât aceștia trăiau numai cu Sfânta Împărtășanie sau numai cu mana cerească. Avem astfel pe Sfântul Marcu de la Muntele Frăcesc, Sfântul Pavel Tebeul, Sfântul Onufrie cel Mare, Sfântul Petru Athonitul, Sfântul Simeon Stâlpnicul, Sfântul episcop Ioan din Munții Carpați, Sfânta Maria Palestinianca, Sfânta Teoctista din Lesbos și mulți alții, știuți și neștiuți. Oamenii aceștia au ajuns la „singurul lucru care trebuie, la partea Mariei”, nemaiavând nevoie de cele ale Martei.
Oamenii aceștia erau asemenea pruncilor neprihăniți, care nu au nevoie de post și spovedanie până la vârsta de șapte ani. Până la șapte ani pruncii trebuie să se împărtășească cât mai des, pentru a se îndrăgosti de gustul și puterea Sfintei Împărtășanii. Numai așa vor face nevoința postului și a pocăinței după șapte ani. Ar trebui să nu fie nevoie de post și pocăință nici după șapte ani, dacă am rămâne în continuare ca pruncii așa cum au fost sfinții mai sus amintiți. Postul și pocăința sunt semnul și medicamentul nostru pentru noi care am pierdut măsura Domnului, neprihănirea pruncilor. De aceea a posti și a ne pocăi înseamnă a recunoaște că suntem bolnavi, că trebuie să mergem la spital. De aceea cei bolnavi, care au nevoie de post și pocăință, nu trebuie să impună și celor desăvârșiți, neprihăniți ca pruncii, să postească și să se pocăiască. Iar cei desăvârșiți nu trebuie să disprețuiască pe cei care postesc. De aceea, ceea ce pare greu de înțeles, la începutul Postului Mare se citește din Epistola către Romani, unde se spune: „Primiți-l și pe cel slab întru credință, nu întru îndoiala cugetărilor. Căci unul crede să mănânce de toate, iar cel slab mânâncă legume. Cel ce mănâncă să nu-l defaime pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu-l judece pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit pe el”(cap.14, 1-3).
Așadar chiar la începutul Postului Mare ni se atrage atenția că nu trebuie să ne mândrim că postim. Postim pentru slăbiciunea noastră în credință, pentru îmbolnăvirea noastră. Nimeni nu se laudă că merge la spital. Așa și noi trebuie să nu ne lăudăm că postim și că ne pocăim. Nu trebuie să-i judecăm pe cei desăvârșiți care nu au trebuință de post.
Atunci de ce ni se cere tuturor să postim? Se cere tuturor să postească, pentru că spune Sfânta Biserică: Cine nu este slab să nu postească! Dar care este acela?! Și pentru că ne recunoaștem toți păcătoșenia postim cu toții. Mai mult decât atât: Chiar celor care nu au trebuință de post, li se cere să nu smintească pe cel slab. Și atunci cel desăvârșit, pentru a nu sminti pe aproapele alege să postească. Și el chiar postește mai mult, căutând să poarte sarcinile celor slabi. Astfel găsim soluția problemelor legate de impunerea postului pentru toată lumea înainte de Sfânta Împărtășanie. Cei păcătoși postesc pentru curățire, iar cei desăvârșiți pentru a spori mai mult în curățire, pentru a nu sminti și pentru a-l ajuta pe cel slab în credință.
De aceea Sfânta Biserică nu poate accepta curentul acesta al Sfintei Împărtășanii fără pregătirea necesară, pregătire în care postul este un mijloc foarte important. Spun unii credincioși că Sfânta Împărtășanie este medicament. Este adevărat, dar și medicamentul nu se ia oricum. Nu pot să iau medicamentul după ce am băut vin. Așa și Sfânta Împărtășanie nu poate fi luată oricum, ci după cum a stabilit Sfânta Biserică.
Trebuie luată Sfânta Împărtășanie astfel încât să obțin cât mai mult lumina cea adevărată, apa vie, mângâierea Mângâietorului, a Duhului Sfânt, ungerea Unsului lui Dumnezeu, a lui Hristos. Așa cum am spus, criteriul Adevărului pentru noi este lumina de după Sfânta Spovedanie.
Dar mai mult decât atât, lumina Sfintei Împărtășiri este criteriul Adevărului pentru noi cel mai sigur. Toate trebuie să fie conforme cu Sfânta Împărtășanie. Spunea aceasta, încă de la începutul creștinismului, Sfântul Irineu de Lugdunum: „Învățătura noastră este conformă cu Euharistia”. Așa trebuie să fie, totul să fie conform cu Sfânta Împărtășanie, pentru că aici se realizează mereu cea mai mare iubire. Domnul Își pune viața pentru noi. Noi ne hrănim din această iubire, răspundem și noi cu aceeași iubire atât față de Dumnezeu, cât și unii față de alții și împlinim astfel porunca cea nouă a Domnului: „să vă iubiți unul pe altul cum v-am iubit Eu”.
Sunt acestea decât numai câteva considerații privind Sfânta Taină a Spovedaniei și Sfânta Taină a Euharistiei.